Președintele american Donald Trump este caracterizat drept un „sinistru bufon portocaliu” cu un discurs de clasa a treia, în timp ce Vladimir Putin este numit un „criminal în serie de copii”. Analiza pornește de la o teză tranșantă în contextul degradării discursului public: „nimic nu ne obligă să fim tâmpiți”.
Epoca de aur a mitocanilor
Se face o distincție clară între tipurile de ignoranță. Pe de o parte, „idioții nu știu, nu înțeleg, nu pot înțelege”. Pe de altă parte, „imbecilii înțeleg, dar nu le pasă”, aceștia fiind comparați cu „rinocerii lui Ionescu/Ionesco”. Fenomenul pare să fi luat amploare în spațiul public autohton. „În România, mă tem că imbecilitatea a devenit o modă.” Mediul online a jucat un rol important în această evoluție. „Genuina prostie e potențată și de o agresivitate de neam prost, stimulată de rețelele sociale unde poți să urli orice fără consecințe.” Astfel, s-a ajuns în ceea ce este descris drept „epoca de aur a mitocanilor”, o situație paradoxală, deoarece „nici în comuna primitivă nu puteai avea un așa comportament. Consecințele existau. Acum…Totuși!”
O societate fără memorie
Această tendință este alimentată de un fenomen considerat și mai periculos: amnezia istorică. „Nimic nu ne obligă să existăm fără memorie”, se trage un semnal de alarmă, cu un îndemn de a nu „uita ororile secolului al XX-lea, dacă mai mult nu putem să ne întoarcem în timp”. Pe lista evenimentelor care nu trebuie uitate se află momente definitorii pentru umanitate. „Nimic nu ne obligă să uităm Gulagul, Holocaustul, Hiroshima și lagărele comunismului românesc.” A uita este, în acest caz, „alegerea noastră, mai exact alegerea greșită și tragică”. Această memorie selectivă se aplică și istoriei naționale. „Nimic nu ne obligă să nu știm sau să nu aflăm crimele comise de Securitate, care n-a fost un instrument patriotic, ci miliția personală a unui tiran.” Refuzul cunoașterii este considerat „calea sigură către o minte încuiată și o societate subdezvoltată economic, moral și cultural.”
Bufonul portocaliu și criminalul de copii
Degradarea este vizibilă mai ales în discursul politic internațional, unde argumentele complexe au fost înlocuite de simplificări extreme. „Nimic nu ne obligă să ne uităm în gura cu o mie de cuvinte a lui Trump.” Fostul președinte american este descris fără menajamente. „Discursul politic a coborât la nivelul de școlar de clasa a treia, rămas repetent de două ori, al acestui sinistru bufon portocaliu.” Alternativa la acest discurs nu este considerată una acceptabilă. „Iar alternativa nu e criminalul în serie de copii Putin.” Soluția reală, se arată, stă în cu totul altă parte. „Alternativa sunt liderii educați și liderele inteligente și ferme, cu acces la gândire și nuanță.”
Lecția Albaniei și refuzul zidurilor
O paralelă este făcută cu istoria recentă a Albaniei sub regimul lui Enver Hoxha, documentată în cartea „Mud sweeter than honey. Voices of communist Albania” de Margo Rejmer. Regimul, care a durat 41 de ani, a izolat complet țara, transformând-o în cea mai săracă națiune din Europa. Istoria arată ce se întâmplă când se ridică ziduri, deoarece „podurile, punțile, solidaritatea și cuvântul împreună sunt cele care ne îmbogățesc, nu zidurile, cum urlă trumpiții peste tot.” Se argumentează că identitățile multiple se completează. „Un om dacă e întreg poate fi în același timp și român, și european, și mai ales om.” A alege o singură etichetă reprezintă o auto-limitare. „Nimic nu te obligă să-ți amputezi identitatea sau să-ți refuzi devenirea.” Doar „o teribilă îngustime a minții.” A gândi totalitar înseamnă „întoarcerea în mocirla național-ceaușismului”, o direcție refuzată vehement: „Nu vă bazați pe mine. Eu nu!” Se impune o delimitare clară: „Eu refuz obscenitatea acestei sărăcii de gândire, crima acestui refuz al modernității și al unei lumi fără granițe inutile.” Aceasta nu este o utopie, ci un realism necesar. „Bineînțeles că avem nevoie de realism, dar pe baza drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, nu împotriva lor.” Primul pas este simplu. „Putem începe de aici: să nu mai uităm…”
