Despre părinți, copii și limite

0

Sunt în mall cu fetița mea, Ana. Mă trec toate apele, îmi simt obrajii arzând și mi se pare că toată lumea se uită la noi. Ana mă trage de mâneca sacoului și urlă cât de tare poate: „Mi-e foame, mami! N-auzi că mi-e foame? Mooor de foame! N-am mâncat nimic toată ziua!. Pentru că încerc să nu cedez, Ana mă trage mai tare, ajungând aproape să se târască pe podea. Chiar nu mi se pare: lumea se uită la noi. Ana continuă, din ce în ce mai tare: „Mi-e foameee, ești o mamă rea! Cea mai rea!. Habar n-am câți dintre cei care asistă la scenă ar putea bănui adevărul: tocmai ne-am ridicat de la masă. Ana a mâncat o pizza și o jumătate de prăjitură cu caramel. Cealaltă jumătate a fost abandonată, pentru că: „Mami, m-am săturat! Nu mai am chef de desert!. Zece minute mai târziu și zece pași mai încolo, Ana a zărit o gelaterie și a insistat să-și ia o înghețată. Din experiențele anterioare, știam că înghețata va fi și ea abandonată după câteva lingurițe și că este doar o toană de moment. În plus, în câteva minute urma să ne înceapă filmul și, ca să fiu cinstită, mi se părea și o risipă financiară să dau pe o cupă de înghețată cât ar costa un prânz modest la cantina companiei la care lucrez. I-am spus toate aceste motive Anei și atunci s-a dezlănțuit. Ceea ce ar fi trebuit să fie o după-amiază petrecută „ca fetele s-a transformat într-un dezastru.

Sunt în brațele tatălui meu (probabil n-am mai mult de trei ani, pentru că fratele meu nu este încă născut). Așteptăm autobuzul în stația de la Cișmigiu (peste ani, aveam să recunosc locul). Câțiva metri mai încolo văd o fată frumoasă, cu păr lung, care înfulecă cu poftă dintr-o pâine proaspătă. Mi se face o poftă teribilă de pâine. De ACEA pâine. „Mi-e foame!, îi spun lui tata (nu știu exact…

 

Citeste continuarea AICI

Leave A Reply

Your email address will not be published.