Istoricul Adrian Cioroianu a trăit pe viu, la doar 15 ani, semifinala de Cupa UEFA dintre Universitatea Craiova și Benfica din sezonul 1983-1984. A ajuns pe stadion datorită tatălui său, care i-a cedat singurul bilet obținut de la sindicat. O amintire dintr-o epocă în care fotbaliștii erau considerați „zeii orașului”.
Născut la Craiova în 1967, Cioroianu a fost prins de fenomenul „Craiova Maxima” în anii de liceu. Meciul cu Benfica a rămas însă unul special. „Am fost la blestematul ăla de meci”, își amintește el. Povestea modului în care a ajuns în tribune este una aparte. „Ca să vă puteți imagina, taică-meu, despre care vorbesc la trecut, dar atunci n-a putut obține de la sindicat decât un singur bilet și mi l-a dat mie. Era vorba să mergem amândoi, dar cererea a fost atât de mare încât n-a putut obține decât un bilet și taică-meu mi l-a dat mie. M-am dus la 15 ani la meciul cu Benfica, cu suferința de rigoare. Dar a fost frumos.”
Un bilet unic și o Dacie din Maramureș
Atmosfera din jurul partidelor Craiovei Maxima era de neegalat, atrăgând suporteri din toate colțurile țării. Adrian Cioroianu relatează o scenă memorabilă petrecută în ziua unui meci cu Bordeaux, care ilustrează perfect amploarea fenomenului. „Un om parcase o Dacie acolo, o Dacie vopsită în alb-albastru. Mă mir că n-o oprise miliția de atunci. Dacia era vopsită cu fâșii alb-albastre și întreba: «Dar unde e stadionul?», că vedea lumea mergând. «Păi nu vedeți coloana asta? Hai cu noi!». Era număr de Maramureș. Deci vă dați seama?”
„Erau vedetele orașului, dar și băieții noștri”
Jucătorii din acea generație erau mai mult decât sportivi, fiind considerați parte integrantă a comunității. După victoria cu Kaiserslautern, suporterii au mers direct acasă la căpitanul echipei. „Ne-am dus acasă la Costică Ștefănescu. Cohorte de oameni! (…) Și a ieșit el și ne-a spus să vedem acuma cu cine vom cădea, că toți adversarii sunt puternici, dar că el ar prefera într-un fel să cădem cu Benfica, sunt latini, sunt de-ai noștri.”
Deși îi admira pe toți, de la Balaci la Ștefănescu, Cioroianu avea un favorit. „Probabil că cel mai simpatizat așa în mediul meu atunci cred că era Sorin Cârțu.” O întâmplare personală subliniază legătura strânsă dintre fotbaliști și oraș. „Vărul meu se duce pe lângă stadionul Central din Craiova. (…) jucându-se acolo îl lovește un motociclist. (…) Cine credeți că l-a adus acasă pe vărul meu? (…) Sorin Cârțu cu Beldeanu. Ne-am trezit cu ei la poartă. «Mamaie, mamaie, hai nu-ți fă probleme, las’ că e în regulă, dar uite, l-am adus noi».” Concluzia sa surprinde perfect spiritul acelor vremuri: „Erau vedetele orașului, dar vreau să vă spun că și ei erau băieții noștri, erau băieții noștri din cartier, erau craioveni. Altă epocă!”
Anomaliile prezentului și durerea divizării
Privind spre fotbalul actual, istoricul regretă ruptura din fotbalul craiovean. „Domne, pentru mine e o durere că s-au certat”, spune el despre conflictul dintre cele două echipe ale orașului. Cioroianu recunoaște că are o preferință bazată pe performanțe. „Clar că țin cu ăștia așa-ziși ai primăriei, ai lui Rotaru, dar și faptului că au avut rezultate. Domnul Mititelu e un băiat foarte simpatic (…). Dar rezultatele au fost cele care au fost; până la urmă, noi ca spectatori mai dorim și rezultate, că sufletul ca sufletul.” Această divizare nu este un caz singular în fotbalul românesc. „Pentru mine a fost o prostie că s-au spart. Există și FCSB și Steaua, astea sunt anomaliile vremurilor noastre.”
Declinul sporturilor de echipă și terenurile închise
Dincolo de situația punctuală de la Craiova, Adrian Cioroianu observă un declin generalizat al sporturilor de echipă în România post-decembristă. „Noi am căzut foarte mult la sporturi de echipă. După anii ’90, încet-încet, încet-încet, încet-încet… Am rămas cu valori individuale, fără îndoială.” El face o paralelă între copilăria sa, marcată de fotbalul jucat pe stradă și în curțile școlilor, și realitatea de astăzi. „Umblu prin România prin diverse orașe și terenul școlii e închis sâmbăta și duminica. Întrebați-mă de ce, că n-am explicații.” O excepție pare să fie canotajul, unde succesul are o explicație clară. „Rezultatele bune din canotaj (…) au directă legătură cu ce face doamna Lipă pe acolo, că se pare că îi ține cu o mână mai de fier așa.”
O ceartă academică și drumul spre Canada
Viața lui Adrian Cioroianu a luat o turnură neașteptată după Revoluție, îndepărtându-l de fotbalul românesc. A ajuns să își facă doctoratul în Canada, în Quebec, după o dispută academică la Paris. O profesoară i-a cerut să modifice titlul lucrării sale: „Adrian, Adrian, nu-l pune pe Ceaușescu lângă Marx”. Reacția sa a fost una de rebeliune. „«Aoleu, păi zic, plec cu ideile mele și mă întorc cu ale lor». (…) Ia uite, frate, mă cert cu asta pe Marx și pe Ceaușescu. Zic, ia să mă duc eu în Canada să văd Canada”. A petrecut șapte ani acolo, timp în care a descoperit hocheiul și fotbalul american.
