De ce funcționează fantasy-ul mai bine decât o predică
Dacă trăiești zi de zi lângă un copil sau un adolescent, probabil ai observat ceva care te scoate uneori din minți: poți să-i ții un discurs impecabil despre curaj, responsabilitate sau limite și, după cinci minute, nu mai ține minte nimic. În schimb, ține ani întregi minte o singură scenă dintr-un film sau dintr-o carte fantasy. Acolo se agață emoțiile, nu în sfaturile noastre serioase.
Asta este forța poveștilor cu lumi paralele. Creează o distanță suficient de mare cât copilul să nu se simtă judecat, dar și o apropiere foarte personală prin personajele cu care ajunge să țină. Lumea este „altundeva”, cu creaturi și arme magice, dar dilemele sunt de aici: frică, loialitate, rușine, nevoia de a fi văzut.
În romanul lui Mihai Dan Bradu, un băiat de 13 ani, Mihai, ajunge într-o fabrică abandonată de lângă Cluj, într-o zi care ar fi putut fi ca oricare alta. Acolo se vorbește despre o groapă fără fund, despre un polițist dispărut, despre zvonuri pe care adulții nu le iau în serios.
Mihai nu e nici supererou, nici „băiatul perfect” din reclame. E un puști normal, mai interesat de jocuri video decât de legende urbane, cu probleme simple, concrete: teme, prieteni, telefoane, mici revolte.
Tocmai de aceea copiii ajung să se vadă în el. Când citești cartea împreună cu ei, nu simt că sunt examinați. În loc să începi cu „Hai să vorbim despre frica ta de întuneric”, poți să întrebi liniștit: „Tu ce ai fi făcut în locul lui Mihai când a intrat în fabrică?” sau „Ai fi avut curaj să cobori lângă groapă?”. Și, din aproape în aproape, ajungi la situațiile lor din viața reală, fără să forțezi nimic.
Curajul de a sări în gol: ce învață copiii din Mihai și prietenii lui
Aventura pornește aparent banal, cu glume între prieteni și atmosfera unui cartier de la marginea orașului. Apoi intrăm în fabrica abandonată, acolo unde groapa aceea despre care se spune că „nu are fund” devine aproape un personaj. Copiii se prefac că nu cred poveștile, fac haz, se împing, testează limitele, exact așa cum vezi și în parc sau la școală.
Momentul în care rămâne singur și se lovește la cap schimbă totul. Mihai simte cum corpul nu îl mai ascultă, cum o forță stranie îl trage spre marginea gropii. Nu mai este vorba despre o alegere rațională, ci despre o confruntare directă cu frica pură, aceea care îți ia genunchii la joc. Acolo, în întunericul acela rece, dă peste polițistul Petre, dispărut de ani buni, peste bătrânul Marcus, peste o încăpere ciudată în care armele se transformă în obiecte banale: coiful devine șapcă, sabia se schimbă în creion.
Dacă citești scena asta cu un copil, vei vedea cum se schimbă expresia feței lui. Poți să-l întrebi simplu, fără ton de profesor: „Ți s-a întâmplat vreodată să simți că ți-e atât de frică încât parcă nu-ți mai recunoști propriul corp?”
De multe ori, răspunsul vine imediat: înainte de un examen, la prima oră într-o clasă nouă, într-un moment în care a fost certat în fața tuturor. Dintr-odată, groapa fără fund nu mai e doar o invenție, ci devine un fel de imagine pentru situațiile în care viața te aruncă în gol.
Curajul nu mai apare atunci ca un zâmbet neatins de emoție, ci ca un pas făcut tremurând. Mihai nu încetează să pună întrebări, se contrazice cu Marcus, își permite să fie ironic chiar și când bătrânul flutură un cuțit.
Copilul care citește înțelege, poate fără să știe că înțelege, că este în regulă să simți frica până în măduva oaselor și, cu toate astea, să vorbești, să te miști, să te aperi.
Limite reale și limite imaginare
Un fir foarte interesant în roman este felul în care Mihai se vede pe sine. Se consideră mereu la mijloc: nici cel mai bun, nici cel mai slab, nici cel mai curajos, nici cel mai fricos.
Un „și” care leagă extremele, cumva din umbră. E o oglindă destul de fidelă pentru mulți copii care nu se simt nici eroi, nici repetenți, doar „obișnuiți”.
În clipa în care prinde cu palmele un cuțit aruncat spre el, iar mâinile i se aprind într-o lumină albastră, tot ce credea despre limitele lui începe să scârțâie. Creionul și șapca acelea, care sunt de fapt arme, îl forțează să-și pună întrebarea: dacă nu sunt chiar așa de „obișnuit” cum credeam, ce altceva mi-am mai spus greșit despre mine?
Aici poți lucra extraordinar de bine cu un copil sau cu un adolescent. Îl întrebi de-a dreptul: „Ți s-a întâmplat să descoperi că poți ceva la care erai convins că nu ești bun deloc?”. De obicei, încep să curgă exemple aparent mici. Când a vorbit în fața clasei deși tremura, când a reușit un exercițiu la sport, când a mers singur undeva unde înainte îi era teamă.
Așa, fără mari teorii, copilul înțelege diferența dintre limitele reale și cele inventate de minte.
Cartea nu dă lecția asta cu sublinieră, nu scrie pe nicio pagină „limitele sunt doar în capul tău”. Se simte din felul în care personajele se adaptează, greșesc, se enervează, apoi încearcă din nou. Dacă ai un copil perfecționist, un puști care renunță imediat ce simte că nu e cel mai bun din clasă, povestea lui Mihai devine un pretext foarte bun să discutați despre cât de sănătos este, de fapt, să încerci chiar și atunci când nu ești sigur că o să-ți iasă.
Cum deschizi discuția cu copilul, fără prelegeri?
Mulți părinți îmi spun, cu un fel de jenă, că nu se pricep deloc să vorbească despre emoții. Nu trebuie să fii psiholog. Ajunge să fii acolo, să asculți și să pui câteva întrebări care nu sună ca un interogatoriu. Aici, cărțile fantasy fac toată munca de pregătire.
Când ajungi cu lectura la scenele în care Mihai nu știe în cine să aibă încredere, în polițistul înarmat sau în bătrânul care pare de partea lui, poți opri lectura pentru un minut și să arunci o întrebare scurtă: „Ție cine ți se pare mai de încredere acum?” sau „Ți s-a întâmplat să nu știi dacă un adult vrea să te ajute sau să te controleze?”. Lasă copilul să vorbească, chiar dacă o ia un pic pe lângă subiect.
Nu e nevoie să tragi concluzii solemne. Uneori, simplul fapt că te arăți curios și că nu-l corectezi la fiecare frază îi dă copilului curaj să-și numească propriile limite. Vei auzi, poate, lucruri simple: „Eu n-aș intra singur într-o clădire părăsită”, „Eu aș fi fugit de acolo imediat ce vedeam armele”. De aici poți să-l întrebi ce îl sperie, ce l-ar face totuși să rămână, în ce situații ar vrea să se simtă mai îndrăzneț.
Scenele de luptă cu creaturile feline, în care Mihai, Petre și Marcus trebuie să facă echipă, sunt perfecte ca să discutați felurile diferite de curaj. Unul trage cu pistolul, altul se aruncă cu sabia, altul stă în spate și păzește cartea. Fiecare își asumă un risc, dar nu același.
Curajul nu arată la fel pentru toți și copilul are nevoie să audă asta.
Când copilul spune „eu n-aș face asta niciodată”
Poate cea mai valoroasă reacție la o carte este exact asta: „Eu n-aș fi făcut așa”. Când copilul se delimitează de un personaj, îți arată de fapt cum arată propriile lui limite. Poate spune că nu s-ar fi aruncat niciodată în groapă, oricât l-ar fi tras ceva. Sau că ar fi fugit imediat cum ar fi văzut creaturile acelea cu ochi negri și corp de prădător. Sau că n-ar fi ripostat niciodată în fața unui adult care ține un cuțit.
Nu are nevoie să audă replica „Ba ar trebui să ai curaj!”. Mai folositor este să-i spui: „Te înțeleg, și eu cred că m-aș fi speriat rău. Există totuși vreo situație în care ai face un pas în față chiar dacă ți-e frică?”. Și să taci o clipă. De multe ori, după pauza asta, apar lucruri importante: un episod de bullying, o nedreptate la școală, frica de a spune acasă că a luat o notă mai mică.
Umorul fin din carte ajută mult. Chiar și în situațiile limită, Mihai are replici care te fac să zâmbești, își aduce aminte de teme, de profesori, de lucruri aparent mărunte. Copilul vede că poți să fii speriat și, în același timp, să păstrezi un strop de autoironie. E un tip de curaj discret, dar foarte util în viața de zi cu zi.
Curajul de a fi tu, nu supereroul perfect
O problemă cu multe povești pentru copii este că eroii sunt excesiv de perfecți. Arată impecabil, nu greșesc aproape niciodată, știu dinainte ce au de făcut. Copiii îi admiră, dar nu se regăsesc în ei.
În romanul lui Mihai Dan Bradu, personajele sunt ancorate într-o realitate foarte familiară: fac glume despre jocuri video, se ceartă, spun prostii, au momente de lașitate și izbucniri de curaj care par mai degrabă instinctive decât planificate.
Poți deschide o discuție relaxată pornind de aici. Întreabă-l pe copil ce îi place la Mihai tocmai pentru că nu este perfect. Poate îi place că mai comentează la adresa adulților, că nu acceptă ușor autoritatea sau că recunoaște că nu înțelege ce se întâmplă, dar se aruncă totuși în poveste. Întreabă-l și ce îl enervează la Mihai. Uneori, tocmai lucrurile care îi deranjează la un personaj vorbesc despre propriile lor frici sau vinovății.
Încet, copilul ajunge să înțeleagă că nu trebuie să fie mereu „curajosul clasei” ca să aibă valoare. Curajul poate să arate și ca un simplu „îmi pare rău”, ca o mână ridicată în fața profesorului sau ca un „nu-mi place cum vorbești cu mine” spus unui coleg. Când vede astfel de nuanțe într-o poveste, i se deschide un pic orizontul și pentru propria viață.
Când cartea devine oglindă pentru adolescenți
Pe măsură ce înaintezi în poveste și apar și alți copii cu abilități speciale, din locuri și familii diferite, romanul se transformă într-un fel de hartă a adolescenței. Fiecare vine cu un talent, dar și cu o rană. Unii nu știu cum să-și poarte puterea și devin agresivi. Alții se tem de ea și o ascund. Alții se simt vinovați pentru ce pot face.
Adolescenții se oglindesc foarte ușor în dinamica asta de grup. Trăiesc oricum, zi de zi, cu limite puse de școală, de familie, de propriul corp care se schimbă. Când văd personaje care se ceartă, fac alianțe, greșesc, se salvează unii pe alții, încep să înțeleagă că procesul lor interior nu este un caz izolat. Curajul nu mai arată doar ca o scenă spectaculoasă de luptă, ci și ca un „am nevoie de ajutor” spus unui prieten sau unui adult.
Poți profita de asta și să-l întrebi, într-un moment potrivit: „Cu cine te asemeni mai mult dintre copiii din carte?” Poate nu îți va răspunde pe loc, poate o să dea din umeri. Dar întrebarea rămâne undeva acolo și, uneori, revine singură după câteva zile, sub forma unei confesiuni scurte.
De ce merită citită cartea lui Mihai Dan Bradu?
Piața de fantasy e plină, iar asta e o veste bună. Ai de unde alege. Totuși, romanul “Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan are câteva atuuri care îl fac deosebit de potrivit pentru discuții despre curaj și limite.
Se simte, în primul rând, că autorul este foarte tânăr. Ritmul, umorul, felul în care apar jocurile video, telefoanele, replicile dintre prieteni, toate vin dintr-o lume pe care el însuși o cunoaște direct. Asta face ca povestea să pară vie, nu artificială. Adolescenții miros imediat dacă un adult „și-a dat cu părerea” despre lumea lor sau dacă cineva scrie chiar din interiorul generației.
Apoi, decorul românesc ajută mult. Nu vorbim despre un regat îndepărtat, ci despre o localitate de lângă Cluj-Napoca, despre fabrici abandonate, blocuri, cartiere, polițiști, timpul nostru. Pentru un copil care locuiește aici, chestia asta contează. Mesajul tacit este simplu: magie poate exista și pe strada ta, iar curajul e necesar și în orașul tău, nu doar pe tărâmuri imaginare cu nume complicate.
În plus, cartea îmbină bine secvențele de acțiune cu momente de introspecție. Nu e doar o succesiune de lupte cu creaturi, ci și o explorare a felului în care te schimbi când descoperi că ai o anumită putere, fie ea magică sau pur umană. Prietenia, loialitatea, sacrificiul, confuzia, furia, rușinea, toate trec prin filtrul acestor personaje tinere. Fiecare scenă poate deveni un pretext de vorbă cu copilul tău, dacă alegi să-l asculți.
Cartea poate fi cumpărată foarte ușor online, de pe Carturesti.ro și Libris.ro, astfel că o poți avea rapid în bibliotecă. E genul de volum pe care îl puteți citi împreună, seara, câteva pagini, sau pe care i-l poți da adolescentului să-l citească în ritmul lui, urmând ca apoi să mai „sapi” din când în când în anumite episoade, cu o cafea sau un ceai pe masă.
Casetă editorială
Drumul către o altă dimensiune este un roman fantasy pentru copii și adolescenți, primul volum din seria „Călătorie spre început”, semnat de Mihai Dan Bradu și apărut la editura Ecou Transilvan, la Cluj-Napoca, în 2024. Povestea se desfășoară între o localitate de lângă Cluj și un univers paralel plin de magie, pericole și creaturi stranii, urmărind tema curajului, a prieteniei și a descoperirii de sine pe fundalul luptei dintre bine și rău.
Cartea se adresează în special cititorilor între aproximativ zece și șaisprezece ani, însă poate fi gustată ușor și de adulții care iubesc fantasy-ul și vor să-și înțeleagă mai bine copiii.
Volumul este disponibil în format tipărit și poate fi achiziționat online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, fiind o alegere potrivită atât pentru biblioteca familiei, cât și pentru cluburile de lectură din școli.
