Oglindă, oglinjoară… Tu ești mulțumită de felul în care arăți?

0

În urmă cu câțiva ani am început să merg la terapie, iar primul lucru pe care psihologul meu m-a rugat să-l împărtășesc a fost legat de cele mai timpurii amintiri din copilărie. A trebuit să mă gândesc ceva timp, nu îmi puteam aduce aminte decât frânturi legate de prima zi de grădiniță și o muștruluială zdravănă luată de la mama findcă spărsesem unul dintre bibelourile de colecție puse la loc de cinste în bibliotecă.

Nimic notabil până aici. Doar fragmente de amintiri, un copil normal cu o copilărie absolut obișnuită, înconjurat de prieteni și de familie. Și atunci? Care fusese momentul care declanșase lipsa totală de încredere în mine, absența iubirii de sine și neacceptarea propriului corp pe care le simțeam? După multe întrebări și discuții, o amintire de când aveam șapte ani m-a lovit în moalele capului. Cu siguranță a fost un eveniment pe care mi-am impus să-l șterg din memorie, să-l uit complet, fiindcă odată activat, era o amintire atât de vie, încât am reușit să reconstitui perfect locul, figura personajului, până și felul în care eram îmbrăcată. Intrasem într-o altercație cu un băiețel din cauza unor jucării pe care nu voiam să le împart și, cum dintotdeauna am fost un tomboy, nu am stat prea mult pe gânduri și i-am cărat câteva palme zdravene. Fiind mai mic decât mine, nu a reușit să riposteze, așa că și-a chemat mama pentru a face dreptate. Doar că această dreptate m-a costat aproape 20 de ani de nesiguranță și de lupte zilnice duse cu mine. Replica pe care am primit-o a fost: „Ești o năsoasă, nici măcar n-ar trebui să se joace cu tine!”. Cu toate că am încercat să-mi șterg povestea asta din cap, un procedeu ca în Eternal Sunshine of The Spotless Mind încă nu s-a inventat, deci subconștientul meu nu a făcut altceva decât să…

 

Citeste continuarea AICI

Leave A Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.