Ne naștem și murim singuri? Poate. Dar cu ce ne ajută să trăim ca niște morți vii?

Dacă ne naștem și murim singuri reprezintă o discuție filozofică amplă. Nu vrem să o deschidem și nici să creăm ipoteze conflictuale. Ci să tragem un semnal de alarmă asupra felului în care alegem să trăim! Poate unii vor spune că există oameni singuratici pentru că așa vor ei. Însă noi suntem animale sociale, înclinați spre conectare emoțională pentru satisfacerea unor nevoi de natură emoțională.

Sigur că există și persoane cu tulburări de personalitate, unde singurătatea reprezintă normalul și confortul. Sau oameni atât de răniți sufletește, încât nu vor să se mai expună, să evite vulnerabilizarea și astfel se izolează. Alții prinși în hățișurile unei relaționări cu sine sau cu cei din jur atât de disfuncțională, încât au senzația că nu vor mai vedea niciodată soarele.

Murim singuri, dar știm cum vrem să trăim?

Schimbările semnificative se fac atunci când doare atât de tare, încât e nevoie să modificăm ceva. Atunci când ne-am aflat față în față cu moartea cuiva drag. Cu iminența propriei morți într-un accident, o boală gravă, am pierdut mult în viață. Șocurile trezesc, dar oare nu putem să ne evaluăm existența și fără ele? Ce ne lipsește? Ce emoții trăim cel mai des și ce fel de emoții ne-am dori să experimentăm? Ce aspect din propria viață simțim că ne face rău? Prin ce soluție te poți proteja, dar nu include izolarea? Care sunt acele resurse interioare la care apelezi în momentele grele?

Găsește-ți curajul să renunți

Am întâlnit recent pe social media o frază cu impact foarte puternic. Din păcate nu cunosc și autorul pentru a-l credita. Fraza suna cam așa: No, f…k you! I was good enough, but you made…