„Lucrurile se mișcă atunci când faci valuri” Designerul Irina Marinescu înoată pentru copiii cu autism la Swimathon

0

Deși am crescut la 40 de kilometri de mare, iar orice sursă de apă este, în continuare, un refugiu în care îmi adâncesc toate gândurile, nu am învățat niciodată să înot. Unii ar spune că este ca mersul pe bicicletă, că intri în apă, îți coordonezi mișcările brațelor și ale picioarele et voilà, te poți menține la suprafață.

Mereu am găsit extenuantă menținerea la suprafață, dar mi-a plăcut dintotdeauna să privesc marea, să încerc să-i găsesc sfârșitul țintind cel mai îndepărtat punct pe care îl puteam zări. Acțiunea efectivă de a mă avânta în necunoscut nu-mi făcea bine, și am știut asta încă de la trei ani, când am ajuns pe plajă și am plâns incontrolabil după ce mama a mers cu mine în brațe până la mal, încercând cumva să mă asigure că teama de care mă țineam atât de strâns legată este doar în mintea mea, să-mi arate că ceilalți copii se distrează, sărind peste valuri, purtați de animale gonflabile și de mâinile părinților.

Dar eu nu vedeam distracție, ci doar teamă. Câțiva ani mai târziu, nu voiam să mai ies din mare, mi se părea firesc să mă aflu acolo, nu vedeam rostul de a veni la plajă pentru a sta pe nisip. Sunetul valurilor era acoperit de strigătele mamei și semnul pe care mi-l făcea din mână să vin la mal, că „geamandura e prea aproape, ți-am spus să rămâi la mal, să te văd.’

Deși m-am străduit de câteva zeci de ori să înot după instinct sau indicațiile amatoricești ale prietenilor, m-am resemnat cu gândul că poate nu toată lumea este făcută să înoate. Cum nu toată lumea își poate menține echilibrul pe bicicletă. Așa că, anii au trecut, iar dorința mea de a învăța să înot s-a diminuat până când a dispărut undeva în adâncuri, lăsându-mă doar cu plăcerea de a privi și de a asculta…

 

Citeste continuarea AICI

Leave A Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.