Hollywood-ul pare să aibă o problemă majoră în a produce filme credibile despre muzică. Aproape fiecare producție care are în centru un artist pop fictiv se dovedește a fi nerealistă, iar cel mai recent exemplu este „Mother Mary”, un film A24 cu Anne Hathaway în rol principal. Deși distribuția include superstaruri reale, rezultatul final este adesea o dezamăgire.
Un superstar de necrezut în „Mother Mary”
Regizat de David Lowery, „Mother Mary” este prezentat ca o psihodramă greoaie în care Anne Hathaway interpretează un superstar fragil emoțional. Regizorul a declarat că el și echipa sa au folosit „„Reputation” (turneul lui Taylor Swift din 2018) drept ghid”, însă filmul conține foarte puține secvențe de concert. În schimb, acțiunea se concentrează pe elemente de body horror și supranaturale, necesitând o suspendare a neîncrederii mai mare pentru a o accepta pe Hathaway ca o senzație globală de nivelul lui Lady Gaga sau Beyoncé.
Filmul se sabotează singur la nivel narativ. La un moment dat, personajul lui Hathaway anunță lansarea unui single care „„ar putea fi cel mai bun cântec scris vreodată în istoria cântecelor””. Cu toate acestea, publicul nu ajunge să audă niciodată piesa, deoarece scena este tăiată chiar înainte ca melodia să înceapă. Această eschivă devine de înțeles după ascultarea pieselor compuse de Charli xcx și Jack Antonoff pentru coloana sonoră. Criticul Owen Gleiberman de la Variety a descris muzica astfel: „„Pentru urechile mele, muzica a evocat-o pe Taylor Swift încercând să fie Enya””.
Clișee și regizori rupți de realitate
„Mother Mary” nu reprezintă un caz izolat. Când M. Night Shyamalan a lansat thrillerul „Trap”, a cărui acțiune se petrece aproape integral într-o arenă de concert, regizorul s-a lăudat: „„Am regizat un concert întreg!””. Totuși, fiecare detaliu a părut atât de greșit, încât spectatorii s-au întrebat dacă Shyamalan a participat vreodată la un concert real. Un clișeu vizual obosit, prezent în multe astfel de producții, este cel al fanilor care își flutură telefoanele cu lanternele aprinse pe parcursul fiecărei melodii, un gest care arată o înțelegere superficială a dinamicii unui eveniment live.
Detaliile logistice sunt la fel de absurde. În „Mother Mary”, superstarul are nevoie de o singură rochie pentru un concert unde va cânta o singură piesă, la miezul nopții, după un act de deschidere cu un set complet. În „Trap”, diva Lady Raven susține un spectacol de matineu într-o arenă, cu multiple pauze, o structură complet atipică pentru un astfel de eveniment.
Drame pretențioase, nu filme despre muzică
O tendință observată în aceste producții este descrierea lor drept „thrillere psihologice”, nu musicaluri. Filme precum „Hurry Up Tomorrow”, cu The Weeknd, sunt drame pretențioase, cu două sau trei personaje, inspirate de filme de artă precum „Persona” al lui Ingmar Bergman. Lumea din jur este complet goală, creând o atmosferă sumbră și introspectivă. De exemplu, în tot filmul „Hurry Up Tomorrow”, deși susține concerte pe stadioane, The Weeknd pare să aibă un singur angajat: managerul său, jucat de Barry Keoghan. Accentul cade pe frământările interioare ale starului, nu pe procesul de creație muzicală.
O singură veste bună: starurile sunt nesuferite
Există totuși și o mică rază de speranță. Unele filme recente îndrăznesc să portretizeze idolii pop ca fiind nesuferiți, aducând un suflu de realism. Într-un moment din viitorul film biografic „A Complete Unknown”, personajul Joan Baez îi spune lui Bob Dylan: „„Ești cam nesimțit, Bob””. În „Hurry Up Tomorrow”, The Weeknd o tratează cu o nonșalanță șocantă pe Jenna Ortega după o noapte petrecută împreună. Charli xcx, în filmul ei „The Moment”, joacă o versiune fictivă a sa, plină de toane și egoism, care la final cedează obosită în fața sistemului, în loc să se revolte eroic. Acest nivel de cinism este mai apropiat de realitate.
Există și excepții care se apropie de realitate?
Două proiecte recente par să se apropie de o portretizare mai corectă a lumii muzicale. Primul este „Power Ballad”, cu Paul Rudd în rolul unui muzician ratat și Nick Jonas ca un superstar solo. Dinamica dintre cei doi este suficient de interesantă pentru a menține atenția publicului. Al doilea este „The Ballad of Wallis Island”, cu Carey Mulligan și Tom Basden, despre un duo folk-rock despărțit care se reunește pentru un concert privat. Deși este o comedie, filmul surprinde cu realism resentimentele și atracțiile dintre foști parteneri de scenă. Aceste filme abordează subiecte relevante pentru muzicieni, precum disputele pe creditele pentru compoziție și realitatea concertelor private pentru artiștii îmbătrâniți.
