Wanda Mihuleac, artista pe care România trebuie să o (re)cunoască

0

I-a plăcut să deseneze de când se știe, așa că admiterea la liceul de arte a urmat firesc, iar mai apoi, la Institutul de Arte Plastice, secția Grafică. Și-a început cariera făcând gravuri care au fost foarte apreciate și astfel a ajuns să fie invitată la bienale și galerii din Occident. Dar interesul pentru arta care nu era cea canonică l-a avut dintotdeauna: „Am început să experimentez încă din liceu. Eram foarte deschisă spre o filosofie sartriană, a neantului, Heidegger și așa mai departe – nu știu ce pricepeam eu atunci, dar asta era zona care mă atrăgea. Pe urmă, am intrat în facultate și am avut profesori foarte proști. Și atunci nu prea mă interesa ce părere aveau ei. Nu aveam probleme, pentru că eram bună la meserie. Profesorii mei nu încercau să mă înțeleagă, dar apreciau faptul că desenam bine, că făceam gravurile foarte corect. Deci partea asta artizanală a artei mi-a folosit ca să o uit și să o folosesc în alte scopuri”.

Primul contact mai serios cu ce înseamnă arta contemporană l-a avut în 1972, când a fost invitată împreună cu alți artiști români la Bienala de la Veneția. Nu era ușor să te pui la curent cu ce mai era nou în artă, dar Mihuleac s-a folosit din plin de biblioteca Uniunii Artiștilor Plastici: „Era ideal dacă știai o limbă străină sau două. Altfel, te puteai informa cel puțin vizual și mulți și-au făcut cultura asta după ureche, fără să citească textele, numai uitându-se la poze”.

Nu a durat mult până când a început să îmbine în expozițiile sale tehnici tradiționale precum pictura, sculptura sau gravura cu noi tehnologii și modalități de exprimare – instalații, video, performance. Tema…

 

Citeste continuarea AICI

Leave A Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.