Puterea machiajului – Elle.ro

0

De vreo 13 ani încoace sunt într-o relație cu machiajul. În tot acest timp sentimentele mele față de el au fost un adevărat carusel: zile în care credeam că nu pot să trăiesc fără el și momente în care îl uitam cu desăvârșire, aruncat undeva prin sertare. În adolescență mi-a fost cel mai bun prieten și singurul care mă știa cu adevărat. Apoi, cu timpul, am învățat să rup legătura asta care devenise toxică. Nu o văzusem niciodată pe mama mea purtând machiaj, așa că în copilărie nu am fost ispitită de texturile rujurilor sau de nuanțele fardurilor de ochi. Uneori însă, imaginea pe care o aveam despre femei era perturbată de prietenele mamei care aveau buzele vișinii și ochii conturați în culori pastelate. Dar cum întâlnirile noastre erau destul de rare, reușeam să le uit rapid și să nu le dau prea mare atenție.

De-abia când am ajuns la liceu și am văzut că celelalte fete de vârsta mea arătau altfel, aveau genele lungi, negre și bine conturate, tenul de porțelan (în ciuda tuturor schimbărilor hormonale), mi-am dat seama de magia pe care o făcea machiajul. Așa că am început să îl port în fiecare zi. Nu concepeam ca cineva să mă mai vadă fără să am fața acoperită de un strat generos de fond de ten sau fără dermatograf în jurul ochilor. Am resimțit o presiune, din dorința de a mă integra, de a arăta la fel, de a nu fi rățușca cea urâtă într-un grup de Blonde de la Drept (familia Kardashian încă nu era faimoasă). Îmi dădea un soi de putere, de încredere în mine, mă făcea să mă simt frumoasă. Seara însă, când discheta demachiantă ștergea orice urmă de produs, lua cu ea și toate aceste caracteristici. Îmi vedeam din nou ochii prea mici, tenul plin de imperfecțiuni, sprâncenele neconturate și buzele palide.

Cum putea un simplu machiaj să îmi…

 

Citeste continuarea AICI

Leave A Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.