Alexander McQueen, în căutarea rochiei fantastice

Ce se poate spune despre Alexander McQueen la 10 ani de la moartea sa tragică? Că a fost un incomparabil couturier? Că a fost un romantic? Că ținutele pe care le-a imaginat au fost fantastice, sau poate prea puțin pragmatice? Că a fost un om care a celebrat, prin fiecare ținută pe care a imaginat-o, frumusețea, fără să uite că aceasta este în permanență pigmentată cu sordid, grotesc, cu moarte? Ca viața însăși, de altfel?

Poate sunt cuvinte prea grele pentru a descrie, în final, niște rochii pe care celebrități sau capete încoronate le poartă la ocazii speciale. Dar nu sunt mult diferite de modalitățile în care McQueen însuși își descria creațiile tulburătoare.

„Aș vrea să le dau putere femeilor, aș vrea ca oamenilor să le fie frică de femeile pe care le îmbrac”, spunea McQueen la un moment dat – iar scoicile, coarnele, penele inserate printre materialele clasice, scheletele și corsetele dure care structurau ținute stau mărturie pentru acest scop al esteticii sale.

„Când vezi o femeie purtând Alexander McQueen, hainele ei au o anumită duritate care o face să pară puternică. Aproape că îi îndepărtează pe oameni.” Sau poate că îi atrage, așa cum a făcut-o mereu frumusețea misterioasă a veșmintelor pe care și le închipuia și apoi le transforma magistral în realitate.

„E ca și cum ai pune armuri pe femei. E un mod foarte psihologic de a te îmbrăca”, mai spunea maestrul care nu a apucat să ajungă la o vârstă venerabilă și nici nu a mai avut nevoie de asta.

În hainele lui Alexander McQueen și-au găsit loc obsesiile lui romantice, cum era cea pentru moarte, dar și obsesia pentru știrile de…