Violența se declină în familie

La fiecare 30 secunde, o româncă este victima violenței domestice, acestea fiind datele oficiale. Practic, în timp ce ai citit aceste rânduri, undeva în România o femeie primește o palmă, un pumn, este îmbrâncită, este înjurată, uneori ajunge la spital, alteori la poliție sau pe străzi. Alteori se întoarce acasă. Pentru că nu are unde să se ducă. Sau pentru că îi este prea rușine să ceară ajutorul. Sau pentru că nu are cui să i-l ceară. Sau pentru că asta a văzut că se întâmpla și la ea acasă, când tatăl îi bătea mama, pentru că nu era masa gata, pentru că nu erau bani în casă sau pentru că i se părea că e prea cochetă sau că i-a zâmbit vecinului.

Dacă reușești să vorbești deschis cu cineva despre familia în care a crescut, afli că în multe case scandalurile erau la ordinea zilei, că tensiunea era omniprezentă și că adeseori educația se făcea cu bătaie (care e, nu-i așa?!, ruptă din rai). Dar îți spui că asta se întâmpla în vremuri în care oamenii trăiau în teroare și în lipsuri, că azi se militează mai mult ca niciodată împotriva violenței, că violența domestică e apanajul claselor sărace și lipsite de educație, că ție nu ți se poate întâmpla niciodată, iar dacă ți s-a întâmplat a fost… ei bine, a fost un accident! Te-a implorat să-l ierți și ți-a spus că te iubește!

Alteori afli la știri despre asta. Dar acelea sunt cazuri extreme! Sau poate că nu?! Nu sunt oare cumva aceleași scandaluri, palme, îmbrânceli, înjurături care au degenerat în crimă?

Dacă ești una dintre femeile care a primit o palmă (dar ți-ai iertat partenerul pentru că era prea nervos) sau te-ai gândit că e mai bine pentru copilul tău să crească alături de ambii…