Generația care plânge pentru că nu a putut vota. Cum s-au văzut alegerile europarlamentare din diaspora

Nu am mers la baie în total 10 ore. Am mâncat 3 biscuiți, o banană și niște paste cu ardei. Aveam un rucsac de 6 kg cu laptop și cărți pentru licența pe care trebuie să o predau în trei zile. A merge la bibliotecă după vot pare cel mai mare semn de naivitate al meu. Am șanțuri în pielea de pe umeri pentru că nu am putut mereu să îmi țin rucsacul pe jos. Am 3 bășici noi în tălpi. Am terminat de citit o carte și m-am apucat de un audiobook. Cineva lângă mine citea 1984 de Orwell. Am avut speranță până în ultimul moment.

Am urlat pe muțește m**psd cu toată ținerea de sine pe care am avut-o. Pentru că oamenii din Amsterdam au fost foarte civilizați și s-au șușuit între ei atunci când cineva striga ceva, orice. Da, VREM SĂ VOTĂM. Dar deja suntem la coadă. Facem tot ce putem. Nu e nevoie de țipete. Am plâns în brațele unei prietene la 9 și un pic, la câteva momente după ce un polițist s-a pus în ușa secției și a început un discurs cu „Helaas…” (Din păcate…).

Nu am nimic ce să le reproșez autorităților de la secția unde am votat. Au adus gărdulețe, toalete mobile, zeci de saci de gunoi, mașini de poliție, salvare și multă, foarte multă compasiune. Am uitat cum e să simți asta venind de la un politician. Da, ați citit bine. Politicianul la care mă refer este primarul din Diemen, orășelul din apropierea Amsterdamului care a fost gazda unei secții de votare. A stat cu noi aproape toată ziua. DUMINICĂ. În ziua lui liberă. În ziua noastră liberă. A făcut nenumărate drumuri între interior și exterior, încercând să grăbească procesul la rugămințile intense ale celor de afară. A vorbit cu ambasadorul României în Olanda și cu ministerele locale și a încercat să li se adreseze celor 600-800 de oameni care încă mai stăteau la coadă la 20:45. A declarat…