De ce ne-a dezamăgit finalul Game of Thrones

Sunt unul dintre acei oameni care luni dimineața, înainte de răsărit, se uitau la ultimul episode al fenomenului Game of Thrones. Cumva, cunoșteam pattern-ul acestui show, care nu mizează pe schemele clasice de literatură, ci mai degrabă pe un mix de sete de putere, răzbunare, cruzime, nuditate, vicii, vanitate, toate piperate ici-colo cu dorința unora de a face bine. Practic, de toate pentru toți. Și tot în specificul scenariului Game of Thrones e că nici un personaj nu e safe, indiferent cât de multe sezoane (a se citi, ani) am investit în el. Și că scenariul nu a oferit niciodată (și nici măcar în final) satisfacție.

M-a dezolat drama lui Daenerys, care a învins toate vicisitudile vieții din dorința de a crea și a conduce o lume mai bună. Dar care, în umbra unor drame, a alunecat pe panta tiraniei, ca tatăl ei, The Mad King (iată, cele mai serioase tulburări psihice au cauzalitate genetică).

Apoi, chiar când credea că și-a atins scopul de a-și câștiga tronul, bărbatul iubit i-a frânt inima. La modul că Jon chiar i-a băgat un cuțit în piept. Apoi și el, la rândul lui, s-a remarcat ca personaj pozitiv. Am fost alături de el de la început, discriminat ca bastard, ostracizat, asasinat (vai, cât de gravă a fost pauza aia dintre sezoane când credeam că l-am pierdut). El nu și-a pierdut noblețea sufletului pe câmpuri de bătălie și nici speranța într-o lume mai bună, până când nu și-a văzut femeia iubită îmbătându-se cu seva tiraniei. Și la ce conștiință știm că are, probabil nu se va ierta niciodată.

Și sunt tentată să dezvolt motivele pentru care destinul fiecărui personaj în parte e o tragedie (să ne amintim de umilința Sansei, tortura lui Theon, Walk of Shame-ul lui Cercei, sau faptul ca Arya și-a văzut fratele decapitat, cu capul lupului său atașat de corp în…