Cum ajungem să ne chinuim nou-născuții?

Știu că țara arde și calculează intens aria cercului sau îl caută pe studentul care a pus o întrebare incomodă președintelui, dar pe mine mă frământa alte chestii în acest moment.

Nu știu câți dintre cititorii acestui material sunt părinți, dar cel mai probabil vor deveni la un moment dat. Asta dacă își doresc, evident, nu e nimic obligatoriu. Ba ar fi îngrozitor de rău să o facă împotriva dorințelor lor, doar ca să le închidă gura părinților, vecinelor sau vreunei mătuși de la țară, care vor să îi vadă și pe ei în rândul lumii’.

Dacă ați fi fost părinți, probabil că povestea mea ar rezona diferit în urechile voastre, dar să facem o încercare, poate reușesc totuși să descriu empatic contextul. Așadar, când naști și îți vezi pentru prima dată copilul (mai ales dacă este primul), cel dintâi sentiment este cel de frică: îți este frică să-l ții în brațe, să-l atingi, să-l hrănești, să-l schimbi… pentru că este extrem de mic și fragil, abia reușește să vadă, nu știe să mănânce, să sugă, funcțiile gastrice nu îi sunt încă formate, îl doare burta, are colici, plânge… vine într-o lume nouă, pe scurt e și el speriat, nu știe ce i se întâmplă și pe ce lume e. Deci trebuie asigurat că totul va fi bine, că e pe mâini bune, chiar dacă tremurânde. Ei, și aici începe dilema mea.

Așadar, în acest context, părinții lui, părinții de fete, decid, așa, ca de bun venit, să-i capseze urechile. Adică să-i facă găuri ca să îi pună cercei! După unii acesta este lucrul de care un nou născut are nevoie… de cercei! Nu-i impresionează plânsetul, suferința, trauma, bebelușul-fetiță are cercei!

Poate nu mai aveți…